Meșteșugarii, păstrătorii tezaurului românesc

 

Creatori autentici, fără studii savante şi diplome înalte, meşterii cu har din popor îmbogăţesc, cu fiecare generaţie, tezaurul folcloric. Sunt ţesători sau pictori, iconari sau maeştri în arta lemnului, recunoscuţi de comunitatea în care trăiesc şi dascăli buni pentru tinerii care vor să continue tradiţia.
Un program al Ministerului Culturii, susţinut de UNESCO şi intitulat „Tezaure umane vii”, îi sprijină în efortul lor de a transmite valorile tradiţionale. „Încurajăm meşteşugarii şi artiştii populari pentru a salva meserii care fac parte din patrimoniul nostru”, ne-a declarat Ioana Robu, consilier în cadrul Direcţiei Patrimoniu Cultural. Programul se desfăşoară în mai multe state europene, precum Franţa, Cehia sau Ungaria, iar, în România, au primit până acum titlul onorific de „tezaur uman” cinci meşteşugari talentaţi, reprezentanţi ai artei populare.

► Icoanele de la Laz

 

Meşteşugul iconarilor din Laz, Alba, e cunoscut în toată lumea creştină. Nu-i de mirare că icoane vechi, pictate de Toma Poenaru, fondatorul şcolii, se întâlnesc în chiliile de la Athos. Iar icoanele meşteşugite cu suflet de Maria Poenaru, strănepoata lui Toma, s-au răspândit prin lume. Neamul Poenarilor a dat naştere unei tehnici cu totul aparte, inspirată din liniile simple ale picturii ţărăneşti. Casa vestiţilor zugravi e acum cel mai frumos muzeu de icoane din ţară, cu picturi vechi din secolul al XIX-lea. Maria Poenaru, ultima descendentă a familiei, le-a transmis maicilor de la Schitul „Sfântul Lazăr” din Alba tainele icoanelor şi merge adesea în atelierul lor de pictură.

► Cojoace „pictate” cu acul

 

Drăguşul, sat braşovean în munţii Făgăraşului, e un adevărat muzeu în zi de sărbătoare, când locuitorii se gătesc cu pieptarele şi cojoacele lor înflorate. Până şi George Bush are unul, primit de la Dumitru Sofonea, ultimul meşteşugar în cojoacele din piele. Sunt tot mai puţin căutate şi cumpărate, dar cine are un cojoc de la Drăguş, are în casă o comoară. Tot ce face meşterul Sofonea e încununat cu har. Broderia cu flori ascunde mesaje nebănuite şi spune o poveste despre omul care îl poartă. Printre cusături, meşterul strecoară anul în care a lucrat cojocul şi câteva vorbe de duh. Cojoacele lui ţin de cald şi trupului, şi sufletului.

OUĂLE ÎNCONDEIATE ÎN SĂCELE

 

Barko Etelka scrie ouă după vechea tradiţie a ceangăilor din Săcele şi a transmis meşteşugul cu drag tinerelor din comunitatea ei. A păstrat cu sfinţenie motivele tradiţionale şi culoarea roşie specifică, obţinută din foi de ceapă, şi le-a îmbogăţit cu desene noi, inspirate din sculptura lemnului sau de pe lăzile de zestre. Începând din 1991, Barko Etelka a participat la atelierele meşteşugăreşti din şcoli şi i-a învăţat pe copii să scrie ouă cu ceară caldă. Iar în 1992, a publicat cartea „Ouă încondeiate din cele şapte sate”, în care prezintă tehnica folosită în comunitatea ceangăilor.

CĂLUŞUL, RITUAL DE VIAŢĂ LUNGĂ

Numele lui Nicolae Veleanu a rămas de veste în Oltenia. Era unul dintre cei mai pricepuţi căluşari, dascăl pentru tineri şi un model de viaţă cumpătată. A jucat căluşul până la 89 de ani, ieşind cu ceata lui de Rusalii să alunge bolile şi necazurile din casele consătenilor. Nu era dans pe care să nu îl ştie bătrânul căluşar din Giurgiţa. Gătit cu costumul popular, încins la brâu cu usturoi, pelin şi clopoţei, Nicolae Veleanu ieşea cu voie bună la sărbători să le arate tinerilor cum se bate pasul căluşarilor.

► VESTITELE OALE DE CORUND

Ceramica din atelierul lui Páll Agoston îţi bucură privirea şi te încântă cu motivele ei meşteşugite. Pentru Ţinutul Secuiesc, Corundul e leagănul olăritului, iar meşterii de aici sunt neîntrecuţi. Culoarea albastru cobalt, nuanţele de verde şi maron specifice Corundului, obiectele albe desenate cu peniţa sunt reprezentative pentru atelierele din zonă. Iar gospodăria lui Páll Agoston este un adevărat muzeu al ceramicii tradiţionale, meşteşug pe care familia îl duce mai departe prin copiii şi tinerii care învaţă tainele lutului.