Voalul miresei, o istorie despre magie și superstiții

În lumea antică, primele mirese care și-au ascuns chipul în ziua nunții au fost tinerele romane. Influențate de superstiții, tinerele își acopereau fața cu mătăsuri fine de culoare roșie, să nu fie deocheate și invidiate de cei care le urmăreau în procesiunea de nuntă. În Grecia antică, miresele alegeau voalurile dense și galbene să alunge spiritele rele care erau atrase de fericirea și dragostea tânărului cuplu. Secole de-a rândul, voalul și-a păstrat rolul protector și toate tinerele îl purtau în ziua nunții până în clipa în care se întâlneau cu viitorul soț. Pe lângă voalul intens colorat, miresele își împleteau în păr diverse podoabe și panglici colorate care aveau același scop, acela de a le proteja de invidia oamenilor și a zeilor. Cum voalul dens și lung le împiedica să vadă pe unde merg, miresele erau însoțite de tatăl lor sau de o persoană cu autoritate în familie. Astfel, a apărut tradiția ca mireasa să fie condusă la altar de tată sau de naș, tradiție care se păstrează și azi în lumea creștină.

Voalul ascundea un chip necunoscut

În Evul Mediu, percepția asupra voalului se schimbă. Tot mai multe căsătorii între familiile de rang sunt aranjate de părinți, fără ca tinerii să se cunoască înainte. Gurile clevetitoare răspândesc superstițiile conform cărora aduce ghinion să vezi chipul miresei înainte de nuntă și, astfel, voalul devine un paravan plin de mister. Voalul nu putea fi înlăturat decât de către mire, în fața altarului, după ce fiecare își rostise jurămintele și căsătoria se considera încheiată. Faptul că numai mirele avea dreptul să ridice voalul reprezenta supunerea absolută a femeii în fața bărbatului care se obliga să o ia sub protecția sa. În zilele noastre, faptul că miresele poartă voalul pe umeri sau nu îl mai poartă deloc, arată tocmai egalitatea dintre sexe și independența femeii.

Culoarea albă a rămas preferată până azi

În perioada romantică, în secolul al XVIII-lea, miresele încep să poarte tot mai des voaluri albe transparente și renunță la toate celelalte culori care erau folosite înainte în ținuta de nuntă. Albul devine obligatoriu și este asociat cu delicatețea și castitatea tinerei mirese care trebuia să fie fecioară. Fie că se îmbrăca în costum popular sau în rochie cu crinolină, orice mireasă trebuia să poarte voaluri lungi și albe înaintea altarului. Iar dacă era o nuntă princiară și se ținea într-o catedrală, mireasa era obligată să se ascundă în voaluri din creștet până în tălpi, ca simbol al statutului ei înalt. Și azi, multe mirese își doresc voaluri lungi și rochii de prințese, pentru a transforma ziua nunții într-o amintire de basm. Dar se poartă în egală măsură și voalurile scurte sau numai diademele cu flori și cristale. Voalul alb și-a pierdut rolul protector, dar păstrează încă misterul diafan care înconjoară chipul fericitei tinere. Miresele moderne, însă, nu mai sunt interesate de voaluri, considerându-le o recuzită demodată. Simbolurile mistice s-au pierdut, dar tinerele fete tot mai cred că aduce ghinion dacă probezi voalul înainte de ziua nunții și te uiți în oglindă. Miresele trebuie să aibă răbdare și să privească voalul în oglindă cu puțin timp înainte de a pleca spre altar.

sursa foto: Flickr.com