Așa se serbează un hram

Pe lângă celelalte sărbători de rang înalt din anul bisericesc, hramurile ocupă loc de cinste. Și asta pentru că acestea înseamnă prăznuirea patronilor lăcașurilor de cult. La fel cum orice om primește, la botez, odată cu numele, un înger ocrotitor, așa și bisericilor li se atribuie câte un sfânt protector căruia îi poartă numele.

Casa Domnului e în sărbătoare

Dacă urmărim originea cuvântului hram, acesta provine din limba slavonă și s-ar traduce prin „casă”. Este vorba despre Casa lui Dumnezeu și a aleșilor Lui, mai pe scurt, Biserica. În acest lăcaş sfânt, sufletul credinciosului se întâlneşte cu Dumnezeu, comunică și primește harul divin al Sfintelor Taine. Acesta este și motivul pentru care, încă de la târnosire (sfeștania de sfințire și de ianugurare), un nou lăcaș de cult este pus sub scutul unui sfânt al lui Dumnezeu sau sub însuşi acoperământul Sfintei Treimi, care devine hram al bisericii. Drept urmare, hramul bisericii devine îngerul ocrotitor al comunităţii pe care o păstorește. Potrivit tradiţiei ortodoxe, numele protector al fiecare biserici, primit de la episcopul care a efectuat târnosirea, se transformă într-un eveniment important în anul calendaristic. Icoana hramului se aşează, în bisericile ortodoxe, în iconostas (peretele care desparte naosul de altar), în primul rând, în partea dreaptă, alături de Sfintele Icoane Împărăteşti: Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfânta Fecioară Maria. Hramul religios se serbează cu deosebită solemnitate, la data pomenirii evenimentului creștin sau a sfântului, în prezenţa a sute şi mii de credincioşi, care vin în pelerinaj.

La hram, mesele sunt bogate și porțile deschise

Dat fiind că hramul ocroteşte, pe lângă lăcașul de cult, și credincioșii din parohia respectivă, apărându-i laolaltă de foc, apă, cutremure, războaie, distrugeri, profanare, de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai dreptei credinţe, trebuie sărbătorit cu fast. Credincioșii știu că de la sfântul protector primesc milă și ajutor la nevoie și, de aceea, dau tot ce e mai bun pentru el. Încă din cele mai vechi timpuri, hramurile au fost prilej de socializare, de ofrandă și smenerie. Pelerinajele „la hram” au devenit, odată cu trecerea anilor, obiceiuri statornice. Cum mulți dintre pelerini străbăteau cale lungă pentru a ajunge la hram, aveau nevoie de loc de odihnă, de apă și de hrană proaspătă. De aceea, membrii comunităților aflate în sărbătoare pregăteau ospățuri pe cinste și puneau pe masă bucate alese și băutură pe săturate, lăsând prțile caselor deschise, pentru ca oricine dorește să le treacă pragul și să se înfrupte din bucatele și bucuria lor. În multe sate, obiceiul se păstrează și azi și este o adevărate onoare pentru gazde să primească mulți oaspeți. La hram, nu se invită musafiri, ci aceia cărora le face plăcere, cinstesc casa gazdelor cu prezența lor.