Miracole din ziua răstignirii

Destinul Sfintei Cruci este greu de urmărit de-a lungul veacurilor. Biblia oferă puţine amănunte, iar fragmentele din Cruce s-au răspândit în prea multe biserici creştine din lume pentru a mai putea găsi drumul fiecăruia. Împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare al Constantinopolului, a fost cea care a găsit Crucea dătătoare de viaţă, în Ierusalim, sub temeliile unui templu închinat zeiţei Venus. În timpul lucrărilor, o mireasmă coborâtă din Rai i-a condus pe muncitori către Sfântul Mormânt, lângă care au găsit şi Crucea ţintuită cu piroane. Se spune că episcopul Macarie al Ierusalimului a pus lemnul sfânt pe pieptul unui mort, iar acesta a înviat şi a lăudat puterea Domnului.

Pierdută în timpul cruciadelor

Biserica Sfântului Mormânt, ridicată de Împărăteasa Elena, a fost sfinţită în anul 335, iar pe 14 septembrie, episcopul Macarie a arătat Crucea poporului, însemnând în calendar una dintre cele mai mari sărbători creştine, Înălţarea Sfintei Cruci. Timp de câteva veacuri, Crucea sfântă a odihnit netulburată în această biserică, dar a dispărut în timpul cruciadelor. Sultanul Saladin a cucerit Ierusalimul în anul 1187, iar de atunci nimeni nu a mai văzut preţioasa Cruce. Se spune că a fost spartă în mai multe bucăţi, care au fost trimise pe ascuns în bisericile creştine unde puteau fi apărate. Fragmente din Cruce se află azi în Ierusalim, Italia, Grecia, Germania sau Spania. O cruce din aur masiv de la Vatican are încrustate două fragmente din lemnul sfânt, dar nu au fost supuse niciunui studiu până acum.

Giulgiul şi tunica, martore ale minunii

Crucea pe care a fost răstignit Iisus a fost aruncată cu dispreţ la marginea oraşului. Dar lucrurile cu care a fost înmormântat, tunica, ştergarul pentru frunte şi giulgiul, au avut altă soartă. Ascunse ani de-a rândul, au ieşit la iveală după ce împăratul Constantin a numit creştinismul religie de stat. Împărăteasa Elena a găsit o tunică a lui Iisus care se află azi în catedrala oraşului Trier din Germania. Cât despre giulgiu, prima menţiune apare în secolul IV, în corespondenţa episcopului Ioan al Ierusalimului. Două secole mai târziu, îl regăsim în Edessa (Turcia), apoi la Atena şi, de la un veac la altul, parcurge un drum sinuos prin Europa, de la o familie nobilă la alta, până ajunge la Torino. Autenticitatea sa a fost întărită printr-o bulă papală, în anul 1506, în care Papa Iuliu al II-lea nota: „Unicul giulgiu în care a fost înfăşurat Domnul nostru Iisus Hristos”. Abia în 1988, a fost supus prima dată unui studiu care a arătat că este un fals din Evul Mediu. Cu toate acestea, firul ţesăturii, dispunerea petelor de sânge şi literele descoperite la microscop atestă că vine dintr-o perioadă mult mai veche. În plus, pe giulgiu nu există nicio urmă a faptului că a fost dezbrăcat, ca şi cum trupul pe care l-a învelit s-ar fi pierdut în neant. Studiile recente au ajuns la un rezultat uimitor: imaginea imprimată pe pânză nu avea cum să fie realizată de mâna omului. Numai o explozie puternică de radiaţii ultraviolete putea lăsa astfel de urme, ceea ce presupune că ţesătura a fost martora unui miracol divin, a unei străfulgerări de lumină.

► LANCEA DESTINULUI

După răstignirea lui Iisus, soldaţii i-au străpuns coastele cu o suliţă. Ostaşul care a mânuit lancea a orbit pe loc, dar şi-a recăpătat vederea când sângele Domnului l-a stropit pe faţă. Minunea pe care a trăit-o l-a convins pe Longinus să se convertească la creştinism. El este astăzi celebrat ca sfânt de biserica romano-catolică pe data de 15 martie, iar lancea sa a căpătat o semnificaţie aparte. Se spune că poartă un blestem: cine o stăpâneşte, îşi pierde viaţa dacă nu urmează cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi conducători şi regi au susţinut că s-au slujit de puterea ei. Hitler a fost de-a dreptul fascinat şi a încercat ani de-a rândul să şi-o însuşească. A obţinut-o în 1938, după ce a cucerit Viena, oraşul în care lancea era găzduită într-un muzeu. La câteva zile după ce trupele germane au fost înfrânte şi soldaţii americani au recuperat lancea, Hitler s-a sinucis.

Photo credit: Marco Palmezzano / Foter / Public Domain Mark 1.0