Vladimir Găitan: “Sunt obligat să ies la pensie ”

Jucaţi în serialul „Moştenirea” (Pro TV). Cât de mult vă asemănaţi cu doctorul Toma, persoanjul pe care îl interpretaţi?
Am început să mă confund cu acest personaj. Când ajung în piaţă, am discuţii aprinse cu telespectatorii serialului care din „dom’ doctor” nu mă scot. De curând, a venit la mine în casă un instalator care mi-a spus atât de des „dom’ doctor” încât mi-era teamă să nu-mi ceară şi vreo consultaţie. Am avut o experienţă foarte frumoasă într-un spital, când am fost oprit de un medic care  mi-a spus: „Vă mulţumesc pentru personajul pe care l-aţi creat. Nu sunt neapărat un fan al acestei producţii, nu am mult timp liber, dar faceţi un lucru care onorează breasla”. Am fost atât de mândru, încât mi-am spus că nu degeaba ne punem sufletul în aceste personaje.

Aţi debutat în cinematografie pe vremea când eraţi student. V-aţi dorit întotdeauna să deveniţi actor?
Dorinţa a venit de nevoie, pentru că eu voiam să devin geolog. Însă vremurile erau foarte dure şi eu aveam un dosar foarte prost, tatăl meu fiind fost deţinut politic. Un prieten de-al tatălui meu, Răducu Iscus, m-a convins într-o iarnă să aleg drumul actoriei. Atunci am început să mă pregătesc şi am intrat cu media cea mai mare. Am fost o apariţie curată, pură, un băiat înalt, slab, cu părul roşcat şi cu pistrui, iar asta cred că se dorea la acel moment.

Aţi avut vreun model  în viaţă sau succesul constă în originalitate?
Succesul constă în şansă. Trebuie să ai mult noroc în această profesie, iar eu am avut o şansă uriaşă. Într-o dimineaţă de vară, în clasa noastră a intrat regizorul Lucian Pintilie, în căutare de feţe noi. A fost o şansă, pentru că intra prin sondaj, iar când m-a văzut a rămas cu ochii aţintiţi pe mine. Întâmplător, eu eram pe o scenă şi recitam un monolog. El a stat discret în fundul clasei, iar eu, după două zile, m-am trezit chemat la probe.

Sunteţi căsătorit, aveţi şi o fiică, Gloria, absolventă de UNATC, care a şi jucat alături de dv. pe scena Teatrului de Comedie. Aşadar, viaţa personală este la fel de satisfăcătoare ca şi cea profesională? Familia este sursa dv. de energie?
Absolut! Familia este locul în care mă încarc şi mă motivează extraordinar. Am o căsnicie de 37 de ani fără urcuşuri şi coborâşuri, am doi copii superbi care sunt o bucurie. În casă la noi, din fericire, nu au fost „cutremure”, ci i-am crescut şi i-am educat în armonie.

Aveţi o căsnicie frumoasă? Credeţi în compatibilităţi perfecte?
Nu, în cele perfecte nu, dar cred în înţelepciune şi în faptul că putem transforma căsnicia într-o prietenie adevărată, într-o instituţie în care trebuie respectate anumite reguli. Odată cu trecerea anilor, în cuplu rămâne o legătură senzaţională care înseamnă mai mult decât iubirea aceea când simţi fluturaşii în stomac. Lucrurile devin mai trainice în timp.

Ce planuri aveţi legate de scena teatrului?
În câteva luni mă voi pensiona. Teatrul are nevoie de oameni în vârstă, iar pensionarea actorilor la 63 de ani mi se pare o aberaţie. Sunt obligat de o lege strâmbă şi o gândire obtuză să ies la pensie, când e clar că personajele de vârsta mea nu pot fi jucate de un tânăr.

Cum aţi cucerit-o pe soţia dv.? A fost dragoste la prima vedere?
Da, pentru că a fost o apariţie fulminantă. Eram militar şi primisem dispensa să joc în „Pe aici nu se trece”. Filmam la Arad, aveam o zi liberă şi mă aflam la o grădină de vară. Deodata am văzut nişte picioare interminabile pe o alee de castani şi am întrebat cine e! Mi s-a spus că nu am şansă, că e o frumuseţe a Aradului şi că e deja antamată. Pentru că fratele ei juca şi el în film, ne-a invitat la masă, pe toţi actorii, şi acolo, într-o curte frumoasă de gospodari, s-a născut această poveste de dragoste care durează de 37 de ani. În 4 luni de zile ne-am căsătorit. Pe 2 august văzut-plăcut, pe 26 decembrie nunta la starea civilă şi 28 august căsătoria religioasă la catedrala din Arad, urmată de un chef care a ţinut vreo 8 zile.

De ce vă este dor?
Totdeauna îmi este dor de părinţi. Tot mai des simt nevoia să mă duc la biserică, pentru că e legătura mea cu ei. Îmi este dor de băiatul meu care locuieşte la Londra, dar îi înţeleg destinul şi l-am acceptat şi mi-e dor să mai joc un spectacol alături de fiica mea. A fost atât de bine ce-am făcut noi doi pe scenă, încât aş vrea să repet experienţa.

Aţi avut vreodată un regret?
Poate doar că generaţia mea a fost cea mai încercată, asuprită de comunism şi aruncată apoi în
20 de ani de derivă. Regret că nu am trăit într-o ţară normală, cu lucruri normale, care să-ţi ofere siguranţa unei bătrâneţi. Mă gândesc cu groază că avem un sistem sanitar mai bolnav decat noi, iar regretul meu e legat de spaima zilei de mâine.

Pe 2 februarie împliniţi 64 de ani. Cum veţi sărbători şi ce cadou vă doriţi?
Îmi doresc sănătate! Voi fi în mod sigur înconjurat de prieteni. Îi vreau pe cei dragi în jurul meu şi atât.

Ce proiecte v-aţi propus să se materializeze în 2011?
Îmi doresc să lucrez în continuare în această zonă a serialelor TV, care îmi e foarte dragă, pentru că povestea asta mi-a dat un exerciţiu profesional extraordinar, mă întreţine viu şi prezent. La teatru, am un proiect nou care va debuta în acest an şi îmi doresc să placă publicului. Şi îmi mai doresc rolul cel mai frumos din lume, acela de bunic. Cred că l-aş face foarte bine. (zâmbeşte)

3 lucruri care îi fac plăcere

1 Vânătoarea
„O pasiune pe care de cinci ani de zile mi-am reprimat-o este vânătoarea. Am avut o revelaţie şi am realizat că nu am dreptul să iau viaţa unei vietăţi. Am pus arma în cui şi am devenit un drumeţ.”

2 Construcţia de case
„Plăcerea de a vedea cum se înalţă casele am dus-o până la profesionalism. Am făcut vreo douăzeci şi ceva, printre care şi primul complex de căsuţe din staţiunea 2 Mai. Acest proiect a fost destinat în principal artiştilor.”

3 Gospodăria
„Îmi place la nebunie să fac piaţa, să trebăluiesc prin curte. Am şi nişte căţei drăguţi de care am grijă. Legat de curte şi de casă, sunt foarte activ şi chiar îmi face plăcere să mă ocup.”