Străinii de lângă noi

Femeile refugiate, la adăpost de agresiunile sexuale

Chiar şi în secolul 21, în unele triburi izolate din Africa, America de Sud sau în lumea islamică se mai practică un ritual barbar: mutilarea genitală a femeilor.
O „ruşine” despre care femeile supuse acestei torturi preferă să nu vorbească. Ele acceptă tacit abuzul. „În anumite părţi îndepărtate din Africa, fetele de 10-12 ani sunt mutilate genital în public de moaşa satului, în cadrul unui aş a-zis ritual. Se consideră că astfel femeia se păstrează pură, iar actul sexual nu va reprezenta o plăcere pentru ea. Dacă femeia se simte bine în timp ce face sex este privită ca o depravată care poate fi omorâtă cu pietre”, ne povesteşte Gabriela Drobu, de la Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. Victimelor acestor mutilări li se pune sănătatea şi chiar viaţa în pericol din cauza condiţiilor igienice necorespunzătoare în care sunt făcute circumciziile.
Violul este o altă „pedeapsă” care li se aplică femeilor prinse în ţările măcinate de războaie civile. Pentru a scăpa de aceste cruzimi, femeile cer protecţie şi obţin statutul de refugiat. Este cazul unei familii de refugiaţi din Somalia, care a fost respinsă, într-o primă fază, la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi. Dar, pe parcursul procedurii de obţinere a azilului politic, femeia africană a rămas însărcinată şi a născut o fetiţă. Atunci, instanţa le-a permis şederea pe teritoriul ţării noastre tocmai din cauză  că, dacă ar fi fost returnaţi în ţara de origine, fetiţa ar fi suferit această formă de mutilare genitală.

Mbela nu s-a obişnuit cu frigul şi zăpada

A fugit cu soţul ei din Congo acum zece ani, atunci când persecuţiile politice le puneau viaţa în pericol. A lăsat în urmă zece fraţi, părinţii şi pe fiica ei de 14 ani, Francine. Familia Nzuzi a ales să vină în România deoarece aici avea mulţi prieteni din ţara natală. Primul lor şoc l-au reprezentat oamenii. „Când am ieşit în stradă şi am văzut că toată lumea este altfel decât mine m-am simţit ciudat. În Africa eram obişnuită ca toţi oamenii să fie negri. E, aici toţi sunt albi. Şi limba este foarte diferită. Şi atunci m-am întrebat: o să am şi eu vreodată un loc aici unde toţi oamenii sunt altfel?”, povesteşte Mbela. Apoi a fost venirea iernii. „Nu mi-a venit să cred că este gheaţă afară şi că este atât de frig. Mă uitam la oameni, la copiii care se dădeau cu sania şi mi se părea un lucru neobişnuit. Mai văzusem zăpadă doar în cărţile poştale sau în vederile pe care le primeam din Franţa.” A prins şi ierni grele, cu temperaturi de sub 0 grade. Atunci Mbela nu ieşea deloc din casă, soţul ei fiind cel care trebuia să înfrunte gerul îngrozitor pentru a face cumpărăturile.

Românii au îndrăgit-o şi au adoptat-o

Una peste alta, Mbela este recunoscătoare românilor care au ajutat-o să se integreze într-o lume cu totul nouă pentru ea. Recunoaşte că nu i-a fost uşor la început. „Am avut şi multe probleme în viaţa de la bloc, neştiind limba. Alţi străini făcuseră probleme şi atunci toţi am fost priviţi cu aceiaşi ochi. E foarte greu să trăieşti într-o comunitate dacă nu poţi să comunici cu oamenii din jur.” Acest lucru a impulsionat-o să înveţe bine limba română. Apoi a înfiinţat o organizaţie care să le ajute pe femeile refugiate să treacă cu bine peste procesul anevoios al integrării în ţara de azil. Ba, mai mult, îi ajută şi pe bătrânii români suferinzi prin donaţii strânse de la refugiaţi. Cu timpul a câştigat foarte mulţi prieteni români, care nu se lasă influenţaţi de culoarea pielii sau de originea Mbelei. Acum se simte în România ca acasă. „Dacă mă întrebi acum unde mi-este casa, îţi spun că mă simt acasă şi aici, dar şi în Congo. Dar mă gândesc să mă întorc într-o zi în ţara mea. Primesc de acolo veşti nu foarte plăcute. Şi simt o responsabilitate morală faţă de cei rămaşi acolo. Sper să mă întorc şi să mă implic într-o organizaţie de acolo care le ajută pe femeile victime ale războaielor. Sunt multe femei infectate cu HIV în Africa sau femei cu sarcini nedorite de pe urma violurilor. Sunt mulţi copii orfani sau folosiţi ca soldaţi, în armată. Şi mă gândesc că, poate, au nevoie şi de ajutorul meu. Cu siguranţă o să mă întorc în Congo”, încheie Mbela.