SANDA TOMA: „Fiecare om joacă puţin teatru”

Vă doreaţi să fiţi geolog şi aţi ajuns întâmplător la Institutul de teatru. Viaţa este un joc al destinului?
Cred că da. Atunci când cineva urează cuiva de bine îi spune „Sănătate!”, dar aş zice că sănătoşi erau şi cei de pe Titanic şi cei care au murit prin case la cutremur în 1977. Cred că norocul contează în primul rând.

În copilărie aţi învăţat la şcoala de măicuţe. Glumind: eraţi uşă de biserică?
Pe vremea aceea toate fetiţele erau uşă de biserică. Era un pension ţinut de călugăriţe germane, franţuzoaice, englezoaice, chiar şi românce. Le-am avut colege pe Simona Bondoc, cea care avea să devină colega mea de breaslă, pe Paula Iacob, avocata, sau pe fiicele Principesei Ileana. Am avut o companie de calitate. Iar călugăriţele se jucau în pauză cu noi şi erau foarte pricepute la educaţie. Imaginaţi-vă cum ar fi să vedeţi o şcoală întreagă de fete cum plânge pentru că le pleacă profesoarele. După reforma Învăţământului din 1948, şcoala s-a desfiinţat şi ele au plecat.

Aţi păstrat legătura?
Unele dintre colegele mele au păstrat, eu nu. Atunci când mi se face o mare nedreptate, pentru că eu aşa am considerat, mă retrag şi mă înfurii în felul meu. Nu atac, ci mă închid în mine şi rup, închei povestea respectivă. Plâng, îmi e ciudă, îmi fac nişte dialoguri superbe în minte, dar pe loc nu-s în stare să dau replicile potrivite. Câteodată mă întreb dacă ceea ce am eu chiar e talent.

Atunci ce este?
Profesionalism, muncă, seriozitate şi, sigur, o brumă de talent. Dacă stai să te gândeşti, fiecare om joacă puţin teatru.

După ce v-a luat Radu Beligan la Teatrul de Comedie şi aţi jucat de atâtea ori pe aceeaşi scenă, aţi rămas şi buni prieteni?
Jucăm şi acum, dar e mult spus că suntem prieteni. Ştiu că ţine la mine, şi eu ţin la el, ne apreciem reciproc. Am fost prietenă bună cu prima lui soţie, Nineta Gusti, un om fermecător şi de un haz nebun, pe care a adus-o la Teatrul de Comedie. Ne-am împrietenit, am făcut şi vacanţe împreună.

Unde vă pot vedea iubitorii de teatru?
Sunt liber profesionist, joc unde sunt invitată, dacă este un rol ofertant. Astfel, joc şi la Teatrul de Comedie, unde George Mihăiţă a ţinut morţiş să revin, într-o piesă franţuzească bulevardieră de mare succes: „Învaţă-mă Celine!”. Sper, când va începe stagiunea, probabil în octombrie, să fie reluată. O altă piesă care îmi e foarte dragă este: „Toţi fiii mei”, de Arthur Miller, la Teatul Naţional. Reluarea piesei depinde de renovările de la TNB. Este regizată de Ion Caramitru şi îl am ca partener pe fostul meu coleg de promoţie Victor Rebengiuc. Şi mai joc în „Egoistul”, cu maestrul Radu Beligan.

Aţi făcut mai mult teatru. Aţi regretat că nu v-aţi axat şi pe cinematografie?
Am fost întodeauna ocupată în teatru şi când mi s-a oferit ocazia să fac film aveam programul plin. Aş fi încurcat teatrul. Unii dintre colegii mei reuşeau să le facă chiulind şi fugind… N-am putut să fac niciodată asta, nu sunt multilateral dezvoltată. Când mă apuc să fac o treabă, doar aia o fac şi bine. Nu mă bag în mai multe. O făcea Amza Pellea, Dumnezeu să-l odihnească, o făcea şi o face Mircea Albulescu, care n-a avut niciodată vacanţă, o face şi Stela Popescu… La Stela mă uitam fascinată. Juca alături de mine în „Trei surori”, de Cehov, piesă serioasă, şi avea şi spectacol de stradă la Sala Palatului. Trecea în pauză de la un rol la altul. Eu nu pot!

Aţi făcut atâtea roluri. Regretaţi că nu aţi făcut şi un copil?
Cel alături de care mi-am împlinit visul despre dragoste a fost colegul meu de la Teatrul de Comedie, Mihai Pălădescu. A devenit prietenul meu, iubitul meu, partenerul meu de viaţă şi de scenă. Am reuşit să formăm un cuplu şi nu e uşor deloc. Mihai a fost mai mult decât soţul meu, a fost fratele şi copilul meu. Mi-aş fi dorit să am un copil cu el, dar… eram prea ocupaţi cu teatrul. Şi, oricum, n-aş fi vrut să creadă că-l silesc să se căsătorească. Eu fusesem mult prea măritată, iar el era un celibatar convins.

Cum decurge acum viaţa dv.? Aveţi mai mult timp?
Am şi n-am. Permanent e ceva de făcut: curăţenie, cumpărături, mâncare, dar mă descurc. Sunt deja 26 de ani de când am rămas fără Mihai. Timpul trece incredibil de repede. Mi se întâmplă să uit că sunt bătrână şi vârsta (78 de ani) începe tot mai mult să se facă simţită. Dar chiar şi singură fiind nu mă plictisesc, doar unii oameni mă plictisesc. Mă simt foarte bine cu mine, iar singurătatea mi-a devenit cea mai bună prietenă.