ILINCA TOMOROVEANU: "Pe scenă păşesc întotdeauna cu dreptul"

Dar spectacolele, de când au reînceput, mai exact?
Au început din 3-4 ianuarie. La sala mare se joacă spectacole bune, ca „Sinucigaşul” şi „Egoistul”, şi s-a mai reluat, după o pauză de câţiva ani, un spectacol al maestrului Ion Cojar, „Idolul şi Ion Anapoda”, cu Dan Puric în rol principal. Mai sunt „Conul Leonida…”, „Două loturi” şi multe altele.

Ce face doamna Ilinca Tomoroveanu când nu e la teatru?
Am foarte puţin timp să fiu cum mi-ar plăcea. (râde) Dar am un soţ pe care îl iubesc, un băiat şi o noră pe care, la fel, îi iubesc, şi mai am un nepoţel pe care îl iubesc foarte mult. Îl cheamă Victor Alexandru şi în decembrie a împlinit 5 anişori.

Sunteţi fericită în postura de bunică?
Da, sunt foarte fericită să fiu bunică, iar aceluia care se teme de momentul în care ajunge să aibă nepoţi îi spun că este un sentiment atât de plăcut să fii bunică, chiar mai ceva decât să fii mamă, pentru că eşti mai detaşată şi te bucuri de fiecare pas înainte pe care îl face copilul.

Care sunt activităţile preferate în compania nepoţelului?
Îi citesc poveşti, ne jucăm… Învaţă şi poezii, dar la grădiniţă, din câte se pare, doar că nu prea le recită şi eu spun că nu trebuie obligat dacă nu vrea. Nu ştiu dacă are înclinaţii artistice ca mine sau ca bunicul lui, pentru că amândoi suntem actori, iar taică-su este jurist, deci nicio legătură! (râde)

V-ar plăcea să aveţi mai mulţi nepoţi?
În principiu, da! (zâmbeşte) Dacă trăiam alte vremuri, aveam şi eu mai mulţi copii.

Mai aveţi timp să jucaţi în piese de teatru?
Până să intre în reparaţii Sala Atelier, am jucat în „Avalanşa”, o piesă turcească regizată de Radu Afrim, care se va relua la primăvară. În rest sunt în teatru oricum, de multe ori de dimineaţa până seara. Sunt o bunică destul de activă, cred că mă ajută genele şi familia, care este echilibrată şi aşezată. Contează foarte mult.

Aveţi vreun regret?
De obicei, nu am regrete şi nici planuri nu-mi fac. Poate doar foarte rar, dacă e vorba despre vacanţă. (râde) Eu tind să cred în destin, în noroc şi în faptul că norocul şi-l face fiecare. În meseria de actor este nevoie de mult noroc.

Sunteţi superstiţioasă?
Da şi nu. În sensul că dacă întâlnesc o pisică neagră o ocolesc pe strada alăturată, mă îndepărtez cât pot, în schimb, dacă mă întorc din drum, atunci cu siguranţă îmi merge bine. Şi ar mai fi ceva: pe scenă păşesc întotdeauna cu dreptul.

Aveţi încredere în actorii tineri?
Sunt foarte încrezătoare. Este o generaţie tânără de 20, 30, 40 de ani şi cei mai mulţi sunt foarte buni şi muncitori. Au din păcate o viaţă grea pentru că au salarii foarte mici. Sunt puţini cei care nu aleargă. Mi-au atras în mod deosebit atenţia Marius Manole, Mihai Călin, Monica Davidescu, Ilinca Goia.

Vă bucură când vă recunoaşte lumea pe stradă?
Da, şi mă amuză faptul că sunt recunoscută mai mult după voce.

În luna ianuarie ştiu că sărbătoriţi un eveniment important…
Da! Eu şi soţul meu, actorul Traian Stănescu, împlinim 37 de ani de căsătorie. Ne-a unit în primul rând prietenia, pentru că am fost amici de dinainte să formăm un cuplu, şi la fiecare aniversare ne dăruim câte un cadou util pentru casă, eu primesc flori şi deschidem o şampanie.

Şi ce v-aţi dori pentru acest an?
Sănătate pentru mine şi cei dragi, dar şi pace, linişte, siguranţă pentru tineri. Şi să vedem cât mai multe săli de teatru pline.