Recent a fost şi ziua dv. de naştere (n.r.: 27 martie). Vă aniversaţi sau nu daţi o importanţă petrecerii în sine?
În jurul acestei date, îmi pun întrebări, îmi dau răspunsuri, mă bucur de compania prietenilor şi a rudelor apropiate. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile vieţii şi înainte de orice, pentru binecuvântarea de a avea doi copii minunaţi.

Unde şi când veţi fi iar pe scenă?
O vorbă glumeaţă din popor zice: „Mai răruţ, e mai drăguţ…” Îmi aleg cu multă grijă apariţiile, fie că sunt la televiziune, în spectacole sau petreceri private.

Când sunteţi singură, acasă, interpretaţi piesele dv. sau şi ale altor artişti?
Câteodată, zile întregi mă urmăreşte câte un cântec. Îl murmur mai mult în suflet şi în gând. Nu sunt genul care cântă toată ziua prin casă, aşa, ca într-o permanentă celebrare a bucuriei de a trăi.

Câţi ani au trecut de când aţi urcat întâia oară pe scenă? Era mai plăcută acea perioadă?
Anul trecut, s-au împlinit 33 de ani de cântat pe scene mari şi 55 de ani de viaţă. Anul acesta, menţionez altă repetitivitate de cifre: născută fiind în 1956, împlinesc 56 de ani. În trecerea lui, timpul aduce schimbări naturale: fiecare felie de viaţă are farmecul, câştigul şi pierderea sa. Mă întrebaţi „de acele vremuri”… Dacă mă refer la arta cântului, valorile nu erau amestecate cu nonvalorile. Erau specialişti pe domenii bine determinate care apreciau repertorii, glasuri, creşteri şi descreşteri artistice. Acum, în societate, cântă cine vrea, cât vrea şi ce vrea. O parte importantă a publicului este neavizată şi primeşte ce i se dă, cu credinţa că realizându-se pe căi oficiale, ca radio, TV, discuri, nu trebuie să se îndoiască de calitatea produsului şi a informaţiei.

Cum aţi descrie universul familiei dv.?
Familia mea, cu tot universul ei, este locul în care găsesc linişte, protecţie şi iubirea necondiţionată a copiilor mei. Ioana are acum 32 de ani şi Mihai, 28.

Sunt talentaţi în plan artistic ca dv. şi tatăl lor sau au ales alte profesii?
Ioana a dorit de mică să fie actriţă. Îşi face meseria cu multă dragoste şi dăruire. Mihai a studiat psihologia şi moşteneşte unul din talentele tatălui său, acela de a picta.

Aţi fost căsătorită cu pictorul şi scriitorul Nicolae Lupu, care v-a şi pictat pe tavanul bisericii din localitatea dv. natală, Beuca. Poate fi un gest mai impresionant de respect şi apreciere decât acesta?
Deşi a plecat devreme dintre noi, Nicolae Lupu a lăsat cărţi de poezie şi proză, lucrări de artă plastică şi pictură religioasă într-o viaţă de doar 52 de ani. Ca urmare a acestei munci, se cuvin a fi spuse cuvinte frumoase, dar mulţi ziarişti, dorind senzaţionalul, au susţinut o teorie legată de o asemănare între chipul meu şi al unui personaj din tabloul Naşterii Pruncului. Eu nu am pozat pentru scena respectivă. Dacă pictorul a fost inspirat de chipul meu, da, aceasta ar putea fi socotită o dovadă de apreciere şi respect, la care le-aş adăuga pe cele de recunoştinţă şi dragoste.

Aveţi o carieră artistică frumoasă, dragostea publicului, copii minunaţi. Vă lipseşte ceva?
Nu-mi lipseşte nimic din elementele necesare unei vieţi echilibrate. Mă rog la Dumnezeu să-mi dea timp şi sănătate pentru a închide armonios cercul lucrurilor pe care le mai am de făcut.

Fericirea este greu de atins sau stă în lucrurile simple?
Nu caut fericirea. E posibil să nici nu existe. Trebuie să fie istovitor să trăieşti zi de zi „o complicată stare de fericire.”

Mai avem puţin până la Paşte. Cum veţi sărbători, ţineţi cont de anumite tradiţii?
Copilul din mine păstrează bucuria şi prospeţimea sărbătorilor, iar tradiţiile familiei mele sunt cele ale neamului nostru creştin-ortodox.

Floarea Calotă nu poate trăi fără…

…speranţă
„Omul poate să-şi piardă într-o secundă speranţa de viaţă, părinţii, copiii, casa. Înainte de acea secundă, poate fi tentat să spună că nu ar putea trăi fără un semen sau lucru. Însă nu e în puterea noastră să stabilim şi să afirmăm asta. O vorbă din popor spune: «Să nu-i dea Dumnezeu omului câte poate el să ducă»”.