Interviu EXCLUSIV Adrian Enache: ”Vreau să fiu sclavul neprevăzutului”

Adrian, ai putea sa descrii în câteva cuvinte ultimele decade din viața ta?

Din 1990, anul în care m-am lansat, la începutul fiecărei decade m-am simțit ca atunci când pleci într-o excursie, cu un rucsac în spate sau cu o tolbă plină, în cazul meu, cu multe visuri. Asta pentru că, la începutul fiecărei decade mi-am dorit să-mi împlinesc visuri, dorințe. Că mi-am dorit să mă angajez ori să cânt la Festivalul de la Mamaia, să reprezint România,  la “Cerbul de Aur” sau, alături de Naționala de Fotbal a Artiștilor, să joc în competiții sportive, chiar la Campionatele Mondiale – ca să-ți dau doar câteva exemple -, toate mi s-au îndeplinit. De ce am vrut să mă angajez? Pentru că mama mi-a spus că e foarte important să fiu angajat într-un teatru. Inițial, m-am angajat la Teatrul “Nae Leonard” din Galați, apoi la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești. Din anul 2000, sunt la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” unde, în această perioadă, joc în spectacolul “Cu mască sau fără mască, oamenii vor să zâmbească”.

În cea mai recentă decadă, mi-am dorit să joc pe ecran și mi s-a îndeplinit și această dorință căci, în 2015, am apărut într-un scurt-metraj, “Kandy, ciocolată de lux cu gust de femeie”. Mi-am dorit apoi să joc într-un lungmetraj și, vara aceasta, am primit un telefon de la regizorul Radu Jude, care mi-a propus un rol într-un film de-al său.

De fiecare dată, eu mi-am pus dorințele în tolbă, iar ele s-au îndeplinit într-o ordine aleasă de Dumnezeu. Și așa cum le-a rânduit el cred că a fost cel mai bine. Îți mai mărturisesc ceva… Eu sunt un om foarte credincios. Mă rog în fiecare zi, atât pentru familia mea, pentru toți ai mei, cât și pentru prieteni și colaboratori. Și pentru mine cel mai important este să fiu sănătos. Eu, familia mea, socrii, prietenii, colaboratorii… De aceea mă rog tot timpul… Am și acatiste. Nu ies nici să duc gunoiul până nu-mi termin rugăciunile zilnice. Uneori am întârziat la diverse întâlniri, pentru că nu-mi făcusem toate rugăciunile. Mă rog de când sunt copil. Și mi-a dat Dumnezeu dovezi că e alături de mine, cu vârf și îndesat.

Ce te face cel mai mândru la ora actuală?

Copiii mei, care mă urmează pe partea artistică, ce-i drept, pe laturi diferite. David Mihnea este pasionat de regie și e actor de film, a jucat recent într-un film care va apărea pe Netflix, iar Diana cântă, e atrasă de teatru și televiziune și are deja emisiune, în fiecare dimineață, de la ora 10:00, la Național FM.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care ți le-a adus scena și câteva pe care ți le-a ”răpit”?

Scena mi-a adus totul, nu mi-a răpit nimic. Educația pe care am primit-o de acasă și școlile pe care le-am făcut, Inginerie și Psihologie – dacă nu știai eu, la bază, sunt inginer metalurg – m-au ajutat să învăț să lucrez cu oamenii, să fiu sincer cu ei, să nu port o mască în relația cu ei, și nu mă refer aici la masca de protecție pe care este necesar să o purtăm cu toții în această perioadă de pandemie. Îmi place să fiu natural și sincer cu oamenii. De aceea spun că scena mie mi-a dat totul. Iar eu i-am dat scenei un plus de energie. (râde)

O întrebare la care de fiecare dată ai alt răspuns care ar fi?

Nu cred că există o întrebare la care de fiecare dată să am un alt răspuns, pentru că eu rămân sincer, de fiecare dată, chiar dacă sinceritatea mea uneori deranjează. Poate de aceea nu sunt un om foarte comod. Nu e genul meu să spun ceea ce nu cred.

În ce îți transformi energia pe care nu o consumi pe scenă?

Consum foarte multă energie pe scenă. Așa se întâmplă și la spectacolele pe care le am pe scena Teatrului de Revistă “Constantin Tănase”, din anul 2000 încoace. Dar așa sunt eu. De exemplu, la evenimentele de fotbal și muzică (n.n. Adrian joacă în Naționala de Fotbal a Artiștilor) pe care le facem, în urma cărora donăm banii strânși pentru copiii defavorizați și bâtrâni, avem meciul de fotbal, urmat de un concert. Ambele necesită multă energie. Dar tot îmi mai rămâne un strop și ca să întrețin atmosfera de după concert. Așa sunt eu, așa e starea mea. Am primit și un compliment, recent, când cineva mi-a zis: “Dom’le, te știu de 20 de ani, ești neschimbat, la fel de plin de energie, stai în frigider?”

Pentru ce nu ai niciodată timp?

Am timp întotdeauna pentru mine și pentru cei din jur, pentru cei apropiați. Nu am timp pentru lucrurile, oamenii, evenimentele pe care le consider neimportante, care nu mă ating, care nu mă ajută…

Care e cea mai frumoasă declarație de dragoste care ți s-a făcut recent, fără să fie folosite cuvintele?

Am avut recent un spectacol la care am intrat pe scenă, n-am apucat să spun nimic, iar publicul s-a ridicat în picioare să mă aplaude.

N-ai vrea să afli niciodată…

Ce îmi va oferi ziua de mine. Vreau să descopăr singur, să nu îmi fie prezis, prevăzut, pentru că ar fi artificial. De aceea nu cred în zodii, în ghicitori. Îmi place să fie așa cum mi-a hărăzit bunul Dumnezeu. Mă ghidez după cum zice The Beatles într-un cântec: “Let it be”.

Ce au moștenit copiii tăi de la tine?

Frumusețea fizică și interioară, moștenită și de la mine, și de la mamele lor, și talentul. Sunt foarte fericit că mă moștenesc pe partea artistică. Și mi-au mai moștenit sensibilitatea. Par a fi copii care n-au griji, dar înăuntrul lor au o sensibilitate rară. Și eu sunt un om sensibil, dar nu arăt asta tot timpul. Vreau să fiu sclavul neprevăzutului. Și îmi place să trăiesc intens emoția.

Ce îți spun ei cel mai des? Dar tu lor?

“Tati, te iubesc”. Și eu lor, și ei mie.

În viață, ai avut prea mult… Și prea puțin…

În viață am avut atât cât a considerat Dumnezeu că merit.

 … Timp. Timpul e prea puțin, la cât am de arătat și de făcut pentru oameni. De altfel, și motto-ul meu este “Să rămânem oameni măcar atâta timp cât știinta nu a descoperit că putem fi altceva”.

Nu pot trăi fără…

Nu pot trăi fără apă, dragoste și muzică. Încă ceva, revista voastră se cheamă Libertatea pentru femei? Ce frumos! Din punctul meu de vedere, femeia trebuie să fie liberă. Dacă îi îngrădești libertatea, ai pierdut-o. De aceea mă iubesc femeile, pentru că le-am oferit libertatea pe care nu le-au oferit-o nici    părinții lor. (râde)